O vreme ciudată, ciudată, ciudată

Nu aș putea să vă spun precis din ce motiv, dar ninsoarea de jos în sus de afară, cu pufi de plop sau ce-or mai fi ei, mă duce cu gîndul la Aeon Flux. Cel mai probabil din pricina scenei din livada de cireși, de la care prin asociere ajung la un alt film SF (nu mai știu care acum) în care apare o scenă de ninsoare din asta inversată.

 

Altfel, revin cu mai multe detalii despre ce am mai făcut, pentru moment suficient să vă spun că Principessa aleargă soldățește ținută de mînuțe și, în general, se bagă în tot felul de situații care mai de care mai năstrușnice. Iar eu, eu nu am timp nici să-mi înșurubez bine capul pe gît. O să mi-l uit într-o bună zi în sacoșa de la căruț, parol.

Body of Proof

I really hate being quoted back to myself.

Body of Proof este un serial ușurel, scenariile sînt de departe lejere, iar interpretările… ca la carte. Adică oarecum corect, dar nimic strălucit. Arizona n-a rezistat să se uite la așa ceva, în paranteză fie spus. I s-a părut prea… soapy.

Dr Megan Hunt (Dana Delaney) a fost un neurochirurg cu faimă, cu un God-complex pe măsură, rece și tăioasă ca lama de cuțit, însă un accident o incapacitează (vorba unei reclame aiurite de la TV) și este nevoită să-și refacă viața profesională într-un nou rol, de medic legist. Căci aici nu mai poate omorî pe nimeni

Evident, în paralel, viața ei personală s-a făcut și asta praf, carierista divorțează, iar fetița ei rămîne cu tatăl. Odată cu o nouă carieră la morgă, Hunt începe să lucreze și la restabilirea bunelor relații cu fiica ei adolescentă, cu mama ei și, de ce nu, cu sine – pentru că un carierist neglijează aspectele astea esențiale ale vieții.

Așadar, de ce urmăresc serialul, ajuns deja la sezonul 2? Pentru Dana Delaney. Da, domnule, se poate îmbătrîni și frumos! Cucoana asta are 56 de ani și niște craci de nici regizorul nu are ce face, doar să îi filmeze din toate unghiurile. Adăugați niște pantofi de-ți vine să plîngi lîngă ei, poșete sobre, maxi, dar cochete și haine de bun gust, păr coafat simplu, dar cu stil, și toate înrămează frumos portretul unei femei între două vîrste care arată senzațional.

Bașca locațiile urbane din Philadelphia, sau mai degrabă Rhode Island.

Extra links:
http://abc.go.com/shows/body-of-proof
http://en.wikipedia.org/wiki/Body_of_Proof

Mr Monk and the Sistine Chapel

De vreo lună și ceva, cred, a noastră Căpșunică îl imită destul de bine pe Monk din serialul cu același nume. Degetul arătător este extrem de curios și cu el atinge mai delicat sau mai în forță lumea exterioară… dungile de la cuvertură, cusăturile de la scăunelul de joacă, jucăriile, pe noi, hainele, mesele, butoanele telecomenzii, mîncarea, apa. Comutatorul din perete. Inscripțiile de pe tricourile noastre. Pozele din catalogul Ikea. Uneori chiar și aerul.

Monkish

Dacă nu ați văzut Monk, este cu Tony Shalhoub. Un serial polițist. Monk este un tip oleacă paranoic. Fost polițist – dat afară din pricina unei căderi nervoase aparent fără revenire în urma morții soției sale, ucisă într-un atentat cu bombă. Poliția din San Francisco îl cooptează pe post de colaborator și uite așa geniul lui ciudat ajută la rezolvarea unor cazuri pe măsură.

Un serial dulce, dulce-amărui, comic adesea, cu fir detectivistic, isteț.

Extra links:
Monk pe Wikipedia
Monk pe IMDb

Femeile astea…

Don’t be bitter. It leads to Botox.

The Women (2008) / PG-13
Chick flick/Comedy/Drama
Meg Ryan, Annette Bening, Debra Messing, Jada Pinket-Smith, Eva Mendes, Candice Bergen, Bette Midler
Regizor: Diane English
Remake – The Women (1939)

Trebuie să văd originalul, la momentul respectiv cred că a fost revoluționar. Varianta asta, din 2008, mie una mi se pare inedită, deci îmi pot închipui cum trebuie să fi fost originalul.

De ce mi s-a părut inedită?

Un film pentru femei, numai cu femei și despre ele și relația lor cu bărbații. Dap, ați citit bine, în acest film nu apare nici un actor de sex masculin, deși Jada Pinket-Smith joacă rol de lesbiană, deci oarecum se cheamă că tind spre capătul cela al spectrului. Plus un mic twist la final, poetic justice, dacă vreți.

Povestea e veche de cînd lumea. Meg Ryan e o femeie poate prea împlinită, cu un mariaj aparent perfect, cu un cerc de prietene care mai de care mai deosebite și care trosc află că soțul are o aventură cu o gagicuță focoasă. Nimic original aici, personajele sînt toate întruchipări ale unor stereotipuri, în plus situația este complet nerealistă pentru că Meg Ryan joacă rol de socialite, îmi este greu să rezonez cu o tanti extrem de bogată care, vezi Doamne, descoperă că trebuie să se regăsească, că s-a sacrificat pe sine pentru binele familiei și doar momentul ăsta de cumpănă din viața ei îi deschide ochii și o face să-și vină în fire. Nu că oamenii bogați nu au și ei drame sentimentale și probleme reale, dar în film chestiunea e tratată prost. Săracii oameni bogați…

Pe alocuri, replici mișto, cum ar fi cea de mai sus către o foarte botoxată Meg Ryan

Ca la nebuni

[Philip gives Mrs. Munchnik her Christmas gift]
Mrs. Munchnik: A fruitcake?
Philip: Yes.
Mrs. Munchnik: Remarkably like the one I gave you last year.

Mixed Nuts (1994) / PG-13
Black Comedy/Drama
Steve Martin, Liev Schreiber, Juliette Lewis, Madeline Kahn, Rita Wilson, Anthony LaPaglia, Adam Sandler (și Jon Stewart preț de… 3 fracțiuni de secundă)
Regizor: Nora Ephron

Am vrut să-l văd de Crăciun, l-am găsit pe o listă alternativă de filme taman bune de vizionat de sărbători. De Crăciun, cum bine știm, nu a fost zăpadă și nici eu nu m-am ținut de lista mea de filme, m-am preocupat cu alte chestiuni. Așa că am ajuns la filmul ăsta abia în februarie – cînd, hei minune, avem zăpadă și încă cum. Un Crăciun alternativ, deh.

Dacă vă place Steve Martin, atunci știți la ce să vă așteptați. Mixed Nuts nu se abate de la regulă. Stîrnește hohote de rîs într-un stil aparte, probabil multă lume n-ar găsi că e comic. Dar mie mi s-a părut hilar, în special pentru că reflectă genul de comedie care îmi permează mie viața – noi, cu cercul nostru de oameni dragi sîntem oleacă… nutty. Mixed, nu mai zic.

Steve Martin este patronul unui hotline, Lifesavers, care chipurile salvează vieți (Life Savers sînt și niște mentosane). Lumea sună acolo cînd se află pe marginea pervazului ferestrei, gata să se arunce în gol. În ajunul Crăciunului teoretic hotline-ul ar avea mult de lucru… dar nah, că primesc aviz de evacuare din clădirea unde își au birourile. Steve se dă de ceasul morții, ce să facă, cum să facă, are și el două angajate și se simte responsabil pentru ele – evident, nu le spune de aviz. Și de aici lucrurile se alambichează – angajatele au și ele problemele lor, ăia care dau telefon nu mai zic… colocatarii din clădirea în curs de golire se amestecă și ăia în treabă. Bașca, prin Venice Beach (dap, e un Crăciun la malul oceanului, fără pic de zăpadă) bîntuie un criminal în serie.

Am rîs în hohote la scena de dans dintre Steve Martin și Liev Schreiber – suficient să spun că Liev Schreiber este o revelație în rolul acesta, e mortal. Un foarte tînăr Adam Sandler cîntă la ukulele, cum numai eu mai cînt prin casă… și e costumat în marinel. Și e peltic. Madeline Kahn aruncă cu un fruitcake înlemnit după diverse personaje. Rita Wilson tricotează pijamale de lînă. Juliette Lewis face balonașe în sticla cu lapte și se ocupă de un soi de thrift-shop, Amazing Gracie, iar Anthony LaPaglia în rolul lui Felix este tratat de un veterinar pentru un cucui la cap.

Finalul este pe măsură, o altfel de interpretare a scenei Nativității. Probabil, dacă l-aș mai vedea încă o dată, aș mai descoperi diverse alte luări-peste-picior și reinterpretări. În general, filmele lui Steve Martin au mai multe niveluri.