Then & Now

The only reason for time is so that everything doesn’t happen at once.

Acum un an pe aceeași vreme stîrneam furori în sînul unei ramuri de familie pentru că ieșeam la plimbare cu copilul la purtător taman în Parcul Tineretului, cu puțin timp înainte de a naște.

Ne-am plimbat în sus și-n jos, am băut caffe latte (cum altfel?!) și în general ne-am relaxat. De la 32 de săptămîni de sarcină, la fiecare ecografie exista posibilitatea să fiu oprită în spital și săltată în sala de operații. Deci vă dați seama că după aproape două luni de astfel de emoții și Lupul!, eram călită și aveam toate lecțiile făcute (nu același lucru s-ar putea spune despre restul familiei, cred). Dacă era ceva, ne urcam frumușel în metrou la Brîncoveanu și ne dădeam jos fix la Polizu. Mare scofală. Așa că ne-am văzut liniștiți de admirat cum se împăuna un păun la niște găinușe pitice. Da, și acum mai port tricoul din poză.

Strawberry & me

Este incredibil cît de repede trece timpul. A trecut un an de la poza de mai sus și iată-ne dedublate în toată splendoarea noastră.

Me & Strawberry

O să ziceți că lipsește Arizona din poze. Nope. Pe lîngă înzestrarea genetică a Căpșunicii, el este cel care ne surprinde mereu, deci se cheamă că este în toate pozele noastre, așa cum pictorii sînt în fiecare pînză proprie. Noi sîntem acel beauty in the eye of the beholder.

A fost odată ca niciodată…

Bănuiesc că li s-a întîmplat și altora: uneori planetele par să se alinieze în așa fel, încît te surprinzi avînd o multitudine de preocupări din același cadran. Tu pornești cu un anume interes și hopa, te trezești asaltat de univers din flancuri. Să mă explic.

De ceva vreme mă preocupă cărțile cu povești. Pentru Căpșunică, evident. Arizona și eu ne aducem aminte cu drag de lecturile noastre și de casetele cu povești (se pare că la Muzica ar mai avea înregistrări clasice, trebuie investigat). Deja am început o colecție de cărți cu povești mai moderne, de la Nemira, mulțumită recenziilor din revista Suspans.ro. Nu mai zic de Habarnam citit de Marian Rîlea, pe-ăsta l-am luat înainte să apară ea.

De gătit, gătesc cu mare plăcere și mă bucur de aprecierea cui trebuie. Recent am încercat o rețetă nouă, extrem de gustoasă, Witches Brew. Ei da.

Pe Facebook, mă joc de două zile în draci GnomeTown. So pretty & colourful! Arizona nu mă-nțelege, pe el nu l-a prins jocul; eu, în schimb, culeg la căpșuni și tai la ciuperci…

Că tot vorbim, Căpșunicii i se mai zice și Principessa. Așa a arătat ea de la bun început, princiar-italian.

Cum sînt la zi cu toate serialele pe care le urmăresc și nu-mi sînt de ajuns, sînt în căutare de noi seriale interesante. De vreo săptămînă, am dat de unul nou, Once Upon a Time, e pe ABC. Albă-ca-zăpada a sictirit-o rău pe mama vitregă, astfel că aceasta aduce asupra tuturor celor din tărîmul poveștilor un blestem prin care toți vor fi nefericiți, captivi într-un orășel american din ziua de azi, fără a-și mai aduce aminte cine sînt și de unde vin. Numai fetița Albei-ca-zăpada a reușit să fie sustrasă blestemului și ca atare numai ea îi poate salva. Iar de aici iese un serial frumușel, în care lumea poveștilor este prezentată și altfel, și reinterpretată în variantă modernă.
Da, e cu tipa din House.

Am început să mă întreb: dacă aș fi un personaj de poveste, oare cine aș fi? Albă-ca-zăpada? Pe la 4 ani m-am înecat cu o bucată de ciocolată, nu de măr, iar de salvat m-a salvat tata, nu Prince charming. Rapunzel, că-mi crește părul repede? Unul din pitici, sau toți laolaltă? Maștera, sau poate oglinda?!

Mai degrabă un personaj cu totul nou. Hm. Povestea e în curs de a fi scrisă.

Revenind de unde am plecat – alteori, planetele se aranjează de asemenea manieră, încît pe toate canalele TV rulează filme cu Jean-Claude Van Damme. Sau Jackie Chan.

Gustul copilăriei

Sînt cu adevărat norocoasă. Din multe motive, dar azi mă concentrez asupra următoarelor (cît doarme Căpșunica și am răgaz de blog):

Copilăria trăită de mine și cea a lui Arizona se aseamănă, că doar sîntem din aceeași generație – dar mai ales se completează. Fiecare dintre noi redescoperă crîmpeie ale copilăriei sale de care celălalt nu a avut parte, fiecare dintre noi descoperă lucruri copilărești noi; chiar dacă trăite acum, la maturitate, mai bine mai tîrziu, zic eu, decît niciodată. Iar viețile noastre parcă s-ar îngemăna și pe perioadele cît încă nu știam unul de celălalt.

Cărți pe care el le-a citit iar eu habar n-aveam de ele, locuri vizitate, deliciile primilor ani. Felul cum bătea soarele la asfințitul serilor de vară, fără griji, fără zgomot inutil.

Mai mult, acum de cînd ne-am întregit cu Căpșunica, sîntem în plin proces de urzire a copilăriei ei. V-am zis, sînt cu adevărat norocoasă.

Arizona mi-a deschis apetitul pentru… miere. Cînd eram mică, borcanele de 1kg de miere mai degrabă zaharisită nu prea mă tentau, din cîte îmi amintesc. Gustul era prea mult. Mierea, prea onctuoasă. Dintre produsele apicole, propolisul era ceva exotic pentru mine și aș fi mîncat tone, deși nu reușeam să înghit mai mult de una-două lingurițe o dată. Prăfos. Dar ai mei nu-mi cumpărau, de obicei îl primeam de la o mătușă, în borcănel mic de plastic și la ritmul meu de mîncat… cam înlemnea în cămară.

Vreo doi ani, de cînd cu diabetul, am stat departe de orice dulce, fie el cît de natural, însă o răceală zdravănă, cînd am venit cu Căpșunica acasă, m-a dezlegat la miere. Și cum glicemia e bună, nu m-am mai oprit.

Într-atît, încît am descoperit chestii noi, parte din gustul copilăriei lui Arizona: căpăceala. Iaca aici un producător pe care îl recomand:
Miere Vie