Biscuiți de iarnă

De mult îmi sclipeau ochii la formele de biscuiți de la Ikea. M-am codit, m-am învîrtit, am bătut șaua ca să priceapă Arizona, mi-am zis că e un moft, și ca orice moft, scump… Atîta m-am foit în jurul lor, că pînă la urmă providența mi-a sărit în ajutor și data trecută cînd mi-am făcut de cap în Ikea (sub pretextul că trebuie să cumpăr diverse pentru diversificarea Căpșunicii) am dat peste forme noi, parcă special create pentru personajul de poveste care-mi sînt: în formă de animale din pădure!

Acum, întrucît se apropie sărbătorile și am formele – goana după o rețetă bună de biscuiți a căpătat terebentină la călcîie. Iată rețeta mea, adaptată după Basic biscuit dough:

Ingredientele

• 1 pachet de unt (200g)
• miere din ochi și după gust (eu am pus cam 3 linguri și eu fac chestiile nu prea dulci pentru un om normal)
• 1 gălbenuș de ou
• 1 tubușor de esență de vanilie de la Dr Oetker (sînt 4 la pachet)
• 240g făină

Instrucțiuni

Untul lăsat puțin la cald, să se înmoaie. Pus apoi într-un bol, turnat mierea peste și amestecat bine cu o lingură de lemn. Amestecat apoi și cu esența de vanilie și gălbenușul de ou. Treceți făina printr-o sită peste bolul cu amestecul obținut și continuați să amestecați pînă obțineți o pseudo-cocă (adică mai toată făina a absorbit untul, dar nu tocmai), iar spre final frămîntați cu mîna pînă aveți un boț de cocă untoasă.

Coca se ține la frigider cel puțin 30 minute.

Cînd sîntem gata de copt: Dați drumul la cuptor, să se încălzească. Se întinde o foaie cît de subțire (eu am făcut cam de ½-1 cm) și se decupează formele, care apoi se aranjează într-o tavă pe hîrtie de copt. Se coc aprox. 10-15 minute, în funcție de cît de mari sînt formele și cît de groasă ați făcut foaia de aluat, pînă ce începe să miroasă frumos în casă (sau biscuiții s-au aurit).

Forest friends

Gustul copilăriei

Sînt cu adevărat norocoasă. Din multe motive, dar azi mă concentrez asupra următoarelor (cît doarme Căpșunica și am răgaz de blog):

Copilăria trăită de mine și cea a lui Arizona se aseamănă, că doar sîntem din aceeași generație – dar mai ales se completează. Fiecare dintre noi redescoperă crîmpeie ale copilăriei sale de care celălalt nu a avut parte, fiecare dintre noi descoperă lucruri copilărești noi; chiar dacă trăite acum, la maturitate, mai bine mai tîrziu, zic eu, decît niciodată. Iar viețile noastre parcă s-ar îngemăna și pe perioadele cît încă nu știam unul de celălalt.

Cărți pe care el le-a citit iar eu habar n-aveam de ele, locuri vizitate, deliciile primilor ani. Felul cum bătea soarele la asfințitul serilor de vară, fără griji, fără zgomot inutil.

Mai mult, acum de cînd ne-am întregit cu Căpșunica, sîntem în plin proces de urzire a copilăriei ei. V-am zis, sînt cu adevărat norocoasă.

Arizona mi-a deschis apetitul pentru… miere. Cînd eram mică, borcanele de 1kg de miere mai degrabă zaharisită nu prea mă tentau, din cîte îmi amintesc. Gustul era prea mult. Mierea, prea onctuoasă. Dintre produsele apicole, propolisul era ceva exotic pentru mine și aș fi mîncat tone, deși nu reușeam să înghit mai mult de una-două lingurițe o dată. Prăfos. Dar ai mei nu-mi cumpărau, de obicei îl primeam de la o mătușă, în borcănel mic de plastic și la ritmul meu de mîncat… cam înlemnea în cămară.

Vreo doi ani, de cînd cu diabetul, am stat departe de orice dulce, fie el cît de natural, însă o răceală zdravănă, cînd am venit cu Căpșunica acasă, m-a dezlegat la miere. Și cum glicemia e bună, nu m-am mai oprit.

Într-atît, încît am descoperit chestii noi, parte din gustul copilăriei lui Arizona: căpăceala. Iaca aici un producător pe care îl recomand:
Miere Vie