Vaz ca in ultima vreme am predilectie spre posturile lunare, ceea ce nu e prea bine pentru sanatatea blogului… imi promit mie in primul rind sa nu mai fac: viata e atit de interesanta si crimpeie din ea merita surprinse si in asa ceva, un blog. Sa am ce citi cind oi fi baba batrina…
Si ca sa vezi cum merge mintea omului…
Am trecut in ultimele 2 luni, sa zic, prin momente ceva mai grele. Acum, privind in urma, nimic important – apa de ploaie! (Ca tot e primavara si april.) Dar asta nu inseamna ca nu mi-a fost greu, ca nu i-a fost greu lui Arizona, ca nu i-a fost greu pina si fiicei noastre adoptive, Mitsubishi. Dar ce-a fost greu, a trecut 
Cuiul din psihic e adesea cel mai dificil de scos, mai rau decit ceva fizic uneori.
Eu trec peste melancoliile si tristetile mele cu muzica si film. Poate mai putin carte, depinde in mare masura de subiect. Asa ca in ultimele citeva luni am fost atenta la muzica pe care o ascult, atenta in sensul ca odata ce-am prins o linie melodica “inaltatoare”, am avut grija sa nu o scap, eventual sa gasesc ceva din aceeasi familie ca sa nu ajung sa rulez in gind si in urechi acelasi cintec.
Simbolistica versurilor, imaginile pe care le creeaza vorbele si sunetele ma duc cu gindul la anumite faze din viata mea, la visurile mele, ele sint ca un covor fermecat pe care mintea mea o ia razna si intotdeauna cu un rezultat pozitiv. Merg pe strada, prin metrou si zimbesc discret, sau visez cu ochii deschisi, ca unul din locuitorii lumilor paralele ale lui Davidovici. I’m a musical ghost.
Mi-aduc aminte de proful de literatura engleza din liceu, Ian. Mega crush. Avea un stil de a-l discuta pe Shakespeare… si din idee in idee, ajungeam sa comentam meciul cu QPR (pasiunea profului de la cealalta clasa), de exemplu; indeosebi insa ajungeam la muzica. Acest melanj incongruent la prima vedere, Springsteen cu Shakespeare, Flannery O’Connor cu nu mai stiu cine… literatura, fie ea veche, noua, se imbina cit se poate de firesc cu muzica, cu scene de film – personajele, situatiile deveneau si mai reale, deoarece isi gaseau asemanare in oamenii momentului imediat.
De la proful de English Lit am invatat sa sar de la una la alta, sa las un vers sa ma duca departe, atit de departe de restul intregului din care face parte incit era mai aproape ca niciodata.
Playlist de final de april?
Savage Garden
A Fine Frenzy
Ben Harper
Alanis Morissette
Al Green
Elvis Costello
Norah Jones
Otis Redding
The Who
PS: Si ca sa vezi, ca viata bate arta, la televizor, discutii in studio post nu stiu ce meci de fotbal (CFR Cluj cu o alta echipa, evident). Redau aproximativ:
Invitatul-comentator (probabil despre cine stie ce faza): “… ca proza sud-americana… ca nu putem spune poezie… ca poezia sud-americana, stie toata lumea…”
Moderatorul completeaza: “E mai de stinga, asa”.
“Proza sud-americana e superioara, stie toata lumea”.
Asa dom’le, mai puneti mina pe niste cornete, mai faceti o carte 
