Titleless Blog

Mi-am adus aminte de film (vezi post http://3milliseconds.wordpress.com/2008/08/27/existenz-1999/) azi-dimineata in metrou, cind mi-am pus castile de la mp4 player in urechi.

M-am uitat in jur, si mi-am dat seama ca de cind am primit player-ul de la Arizona, am devenit atenta la tovarasii mei intru ascultarea si ignorarea mizeriei inconjuratoare. Sintem din ce in ce mai multi, cei care ne refugiem de nesimtirea din metrouri si de prin Bucuresti prin conexiunea la alte sfere, fie ele pe iPod, mp3 players sau carti.

Citeva universuri paralele, jocuri in joc, fiecare cu lumea lui.

Arizona ride de mine de aproape 2 saptamini: ni s-au terminat betisoarele igienice (mainly de urechi)!!! Stii cum e, nu-ti dai seama ce ai pina nu-l pierzi. Cam asa si eu cu betisoarele mele.

De obicei, iau un pachet mare si pe masura ce mai ajung la cumparaturi, cumpar inca unul, de rezerva. Deci le “ard” precum fumatorii impatimiti. De data asta, am uitat. La naiba, in puii mei!

http://www.qtips.com/ The ultimate beauty tool

Uneori, e bine sa te opresti din drum, sa te asezi pe o banca si sa te uiti un pic la peisaj.

De ceva vreme, merg pe drumul meu, dar parca merg cu ochii inchisi. Merg din reflex. Sint nitel in deriva. Cred ca am obosit nitel si am nevoie de o pauza, am nevoie sa ma asez pe o banca, la umbra unui copac, sa ascult cum fosneste natura in jurul meu si sa privesc un pic peisajul.

Nu am mai tradus, in adevaratul sens al cuvintului, de citeva luni bune. Mai bine de jumatate de an. Nu am mai putut. Ultimele traduceri au fost poate neinspirate, in fuga – ceva a lipsit. Mie mi-a lipsit ceva. Probabil linistea sufleteasca care sa-mi permita sa traiesc, asa cum o fac cu fiecare carte, povestea depanata acolo. Si mi-a luat citeva luni bune sa imi dau seama ca sint in deriva.

Imi aduc aminte cum am inceput. Din intimplare, ca multe lucruri frumoase. Tin minte ca nu aveam propriul meu calculator si primele traduceri au fost facute pe unde s-a putut: “Aventurile Omului-paianjen” le-am tradus serile, cind veneam sa o iau pe mama de la birou si “furam” si eu o jumatate de ora – o ora pe calculatorul ei. Urmatoarele, tot serile, dupa serviciu, la serviciu (intre timp m-am angajat).

Apoi a aparut in viata mea Arizona, si minitehnicus cum e, am ajuns sa avem calculatorul nostru. Imi aduc aminte cum petreceam noptile traducind de zor. Imi aduc aminte si de crizele inevitabile de la pagina 50, cind, de fiecare data, ziceam ca ma las. De parca ar fi un drog. Am trecut intotdeauna de toate paginile 50 ale vietii mele. Imi aduc aminte si de adrenalina termenelor limita – recordul a fost de 26 de ore de tradus, intr-un weekend cind era musai sa termin. Experienta nu a mai putut fi repetata si sincer, nici nu as mai vrea.

Traducerile au permeat viata mea si vietile celor din jur, drept pentru care, cu mic cu mare, m-au ajutat care cum au putut.

In 2004, la treaba

La inceputul lui 2005

Cu cartile pe masa...

Cu timpul, uneltele s-au mai schimbat. Acum am laptopul meu, care deja este batrin de cite a vazut la viata lui. Poza de fundal se schimba cam la fiecare traducere, pentru ca research-ul este si unul de atmosfera si culoare locala. Decorul s-a mai schimbat, ne-am mutat ca tiganii cu cortul dintr-o casa in alta pina cind am ajuns sa avem casa noastra.

Acum am timpul (intern) necesar pentru a ma opri si a ma uita in jur.

Sase ani de traduceri. E foarte putin. In primul rind ca pentru a fi un traducator bun, trebuie sa fii un cititor bun si un scriitor bun. Si una si alta presupun o cultura si o bogatie interioara de un anumit calibru. Iar astea, cum bine stiti, presupun timp.

Am primit si critici Pe moment, au durut al dracului. Dar am fost la fel de mindra ca si atunci cind am primit laude. Toate ma ajuta sa imi mentin motivatia.

Pentru ca pasiunea exista. Mi-a luat ceva timp sa realizez asta. Poate si de asta insir aici aceste mici repere din viata mea de traducator-copil, ca inca nu ma simt traducator (si nici nu cred ca ar fi bine sa ma simt vreodata asa, ar fi un soi de blazare, din punctul meu de vedere). Pentru ca eforturile mele, chiar daca nu tocmai constante si nu tocmai concentrate, chiar daca uneori esuate de-a dreptul, mascheaza de fapt un drag de carti si de scriitura.

Adesea copii au un stil, de ramii masca

Ne plimbam prin Cismigiu si Arizona imi povesteste cum a auzit o conversatie geniala intre un pusti de vreo 3 anisori si tinara lui mama. Imi pare rau ca nu i-am si vazut, cred ca erau mortali.

Piciul (trecind prin dreptul toaletelor ecologice): Aici miroase a mortaciune!

Mama (trecind prin dreptul sus numitelor toalete ecologice): Mai degraba, a cacaciune…

Adineauri, cit scriam pe aici si puneam de un cappuccino, aud o conversatie in fata blocului (aici, autorul se vede nevoit sa mentioneze ca in fata blocului in care locuieste e un mic scuar, unde se aduna la anumite intervale orare gradinita de copii din cele 3 blocuri care inchid perimetrul), un pici catre alt pici:

Tu ai animale la tine acasa?

Nu am mai auzit si replica, probabil nu atit de sofisticata precum intrebarea, ca bunica de serviciu a inceput sa o admonesteze pe o anume Mariuca, care precis nu facea nici o prostie, dar asa am vazut eu ca fac toti pe aici, parinti, bunici, admonesteaza in continuu copiii. La celelalt capat al spectrului sint parintii care le dau ciocolata si apoi se mira ca urla copilul toata noaptea… Eh, sint multe de invatat printre blocurile gri. Eu am curs de good parenting aproape in fiecare zi.

Se pare ca este titlul unui manga care de obicei este tradus ca “The Devil Within”, cind de fapt ar insemna “The Devil living in the Angel” – cine stie japoneza, rog corectati-ma

In orice caz, conceptul mi se potriveste. In general, sint o persoana foarte toleranta, foarte vesela, o fiinta cu adevarat luminoasa – asa mi s-a spus. Adesea mi se spune ca sint un inger. Probabil pentru ca in general trec prin viata cu grija, pentru ca ma dau peste cap sa scot furnici din picaturi de apa, pentru ca incurajez cind poate altii nu o fac, pentru ca rid in hohote, cu lacrimi, incit cei din jur rid de risul meu, nestiind de fapt care a fost poanta. Pentru ca rid in somn. Pentru ca pling pentru pisoii care mor sub roti. Nu stiu de ce. Ma gindesc ca probabil din cauza asta oamenii isi fac o anumita impresie despre mine.

Toate gesturile mele, in esenta extrem de egoiste – le fac pentru ca ma fac pe mine sa ma simt bine. Cit despre norocul din viata si norocul si fericirea pe care o aduc altora – probabil o coincidenta augusta.

Si apoi apare balaurul. Ca orice om, uneori ma doare si pe mine maseaua, sau capul, sau sint mai deprimata. Spre deosebire de altii, eu le “spun” celor din jur, dragi, ma descarc – e modul meu de a trece peste negura. Si apoi iese din nou soarele, mai luminos si mai cald ca niciodata. Insa pentru citeva clipe, minute, ore, zile, enfin, cei din jur vad diavolul care salasuieste in ingerul meu. Si fiecare reactioneaza cum poate.

Team leader-ul de la birou ma ia la un mic one-to-one sa ma intrebe daca sint okay, ca doar eu sint entertainerul echipei. Arizona face pe mortul in papusoi (dar ramine marcat pe viata, sau cel putin asa zice el, drept pentru care de 5 ani si ceva traieste in frica linga mine).

“Daca nu te-as fi iubit, as fi plecat din prima secunda”.

N-am voie sa ma innegurez, n-am voie sa ma deprim – m-am sabotat singura, atita lumina si dulcegarii, incit atunci cind am si eu crizele mele nervoase, toti se sesizeaza si incep sa faca figuri.

Caut de ceva vreme iubitor de drac/ inger part-time. Ofer entertainment la cea mai mica iritare, arunc si cu obiecte daca se cere. Dar se pare ca nu am succes. Nimeni nu rezista prea mult. Pina la urma, cedeaza. Iubirea e mare, dar nu e totul, nu? Nimeni nu poate sa iubeasca si ingeri si draci, nu?

Si acum, intreb, eu ce fac, cum reconciliez eu cele doua extreme?

M-am gindit sa ma prefac atunci cind simt cum se ridica jivina din mine, sa fiu chiar si atunci numai zimbet, numai soare – iar daca totusi dracul iese la iveala sa ma inchid repede undeva, sa ma dau de toti peretii.

Mai exista o varianta, evidenta de altfel. Daca mai scad din intensitatea cu care luminez, ajung sa fiu otova si nimeni nu mai observa nici inger, nici drac. Omor tot dintr-o lovitura.

Inca nu m-am hotarit ce aleg (de-asta vorbeam intr-un post mai devreme de alegeri).

Viata se poate rezuma foarte usor la Da si Nu. Viata nu este decit o serie de subrutine, toate prezentind alegerea simpla, clasica, binara, 1 si 0. Nu exista gri, cenusiu, neclar. Orice neclaritate poate fi sparta in mici secvente, fiecare extrem de clara, precisa, simpla, clasica, binara – 1 si 0.

Blue pill, red pill.

Alegi asa sau asa. Nu exista cale de mijloc. Orice asa-zisa cale de mijloc poate fi redusa la o suma de mici alegeri intre stinga si dreapta, intre da si nu, intre 1 si 0.

Iubesti sau nu iubesti. Nu exista ceva intre. Orice altceva intre este in esenta altceva – comoditate, imi place cum arati dar nu-mi place stilul tau, ai grija de mine dar nu esti iubirea vietii mele, ramin cu tine ca tot n-am unde sa ma duc, trebuie si eu sa fiu ca toata lumea si sa am un rost, sa ma asez la casa mea… Paleta e infinita. Dar iubesti sau nu iubesti. Orice altceva in between e… pai, e altceva Alta subrutina ce rezulta si asta la rindul ei in 1 si 0.

Viata fiecaruia dintre noi este un serial de alegeri – cine poate spune care sint bune si care nu? Eu una ma gindesc uneori la alegerile pe care le-am facut si unde am ajuns din pricina lor. Au fost bune, au fost rele? Iarasi, nu exista cale de mijloc – nu exista neutru. Nimeni altcineva in afara de mine (si de cel de sus) nu ma poate judeca pentru alegerile mele.

Fac alegeri in fiecare zi. Aleg sa ramin cu Arizona. Aleg sa ramin in corporatia in care lucrez acum. Aleg sa nu am ciine. Oare fac alegerile bune sau rele? E mai bine sa fii pe plus, sa ai 1, sau e mai bine cu 0? Nimic? Cum stii ce sa alegi?

Ma uit in jurul meu si ma infioara concluzia la care ajung: nu-ti trebuie prea mult cap, prea multa cultura, prea multa educatie (completati voi restul) ca sa traiesti, sa respiri, sa procreezi… Toti prostii respira

Insa iti trebuie al dracului de multa inteligenta ca sa iti pui singur betze in roate si sa nu faci lucrurile astea.

Analizez prea mult. Ma uit la fiecare 1 si 0 din viata mea, si chiar si dupa ce aleg mai am indoieli, ca poate era mai bine altfel. Nu mai bine trec eu pe pilot automat, si las, ca si ceilalti, sa iasa ce-o iesi? Nu mai bine imi accept conditia de loterie (cu 1 si 0) si ma integrez, ingros rindurile prostilor care respira?

Ca mi se paru interesant,

Index Translationum

Si ca tot are ceva cu latina, iaca si un citat genial, din Pratchett,
Cuius testiculos habes, habeas cardia et cerebellum.

Omul este suma obiceiurilor sale.

Nu mai tin minte unde am citit/ auzit, in orice caz printr-un anume simt mi-a parvenit urmatoarea idee: ca bunaoara aproape oricine ar putea face prevestiri, intrucit arta prevestirii nu ar presupune, pina la un punct, decit o foarte buna autocunoastere, o buna cunoastere a mediului inconjurator si un extrem de acut simt al observatiei.

Mergind la serviciu cam la aceeasi ora in fiecare zi, cu o abatere de citeva minute, si neavind altceva de facut in metrou decit sa ascult muzica si sa privesc in jur, am inceput sa ma prind in mrejele altor vieti, fara sa vreau. Pur si simplu s-a intimplat.

Drept pentru care acum le recunosc pe doamnele de la Metrorex care se urca la o anume statie, cu bodyguarzii dupa ele, cunosc si bodyguarzii, stiu toti cersetorii de pe traseu, ba chiar anumiti calatori care merg in aceeasi directie, cam tot pe la aceeasi ora. Ii stiu si pe conductori, ca doar sirul lor nu este infinit. Stiu pina si garniturile de tren, ca si ele sint smaltuite “anonime”, dar recognoscibil.

Azi a aparut un personaj nou. Sau poate vechi, dar eu nu ii mai acordasem atentie pina azi. Un tip pletos, mai inspre rock, asa, care cobora cu mina badajata si o schiopatare evidenta, tinind la umar o sacosa din care se itea un cap de mitz. Un mitz multicolor, cu alb si portocaliu si cenusiu, cu ochii mari in toate directiile.

Poate asta in sine nu mi-ar fi atras atentia decit pentru putin timp, dar ce m-a frapat a fost legatura afectiva dintre cei doi. Erau acolo unul pentru altul si calatoria magica la bordul trenului zgomotos, miracolul vietii fulminante de prin coridoarele subterane si strazile orasului aveau sa o faca impreuna, sprijinindu-se unul pe altul intr-un fel.

Ei, da, unii ar zice ca sint indragostita; in ultima vreme oboseala si tracasarea incep sa isi spuna cuvintul si ma simt sleita, istovita, nu ma pot concentra (oricum, la ce mi-ar trebui?) si printre altele, imi uit cheile acasa. De la casa. Deci n-am cu ce intra in apartament. Cit astept providentiala intilnire cu Arizona, my personal Peter, ca sa parafrazez – si aici fug cu gindul la un alt concept: Personal Jesus (mai incolo scriu si de asta), ce sa fac, ce sa fac?

Aha, stiu. Citesc blogurile altora! Asta fac cind am putin timp liber in care nu are sens sa deschid vreo alta aplicatie, nici de citit ceva mai epic, cit despre ascultat, sa zicem ca nu sint in starea potrivita. Am citeva bloguri pe care le vizitez cu regularitate (unele se regasesc in blogroll, altele nu, din dorinta de anume masura de discretie a autorului – cita se poate pe un blog public) si in felul asta reusesc sa mentin o minima legatura – cu Rares, cu Anca, cu alti oameni pe care nu i-am cunoscut vreodata, dar imi face placere sa trag cu ochiul la ce au mai mesterit (de obicei, scriitori, traducatori, fotografi, cinefili, cititori).

Si uite peste ce am dat:
http://www.bookblog.ro/anunturi/top-30-bloguri-de-cultura-romanesti/

In prima faza, tind sa ma bucur, pentru ca asa am descoperit citeva bloguri noi care, cel mai probabil, imi vor placea. Pentru ca sint oameni care se preocupa si de altceva decit o realitate imediata cu lipsuri mari.

In a doua faza, imi dau seama, prin comparatie cu ceea ce citesc pe bloguri straine (vezi Tor, de exemplu), cita bogatie de exprimare si cita foame de cultura au ceilalti. Inclusiv editurile. Stiu ca Nemira a inceput un blog, si ii felicit. Mai sint citeva edituri care abordeaza si latura asta, dar putine, imi pare mie. (Nota pentru sine, sa pun aici ce bloguri mai gasesc de la reviste, edituri etc.)
http://www.nemira.ro/blog/
http://www.tritonic.ro/blog/

Si aici las finalul in coada de peste – fiecare ia de aici ce crede de cuviinta. Morala povestii e deschisa.

Am citit cu ceva vreme in urma un articol pe cit de simpatic, pe atit de adevarat, pina la un moment dat, despre audiobooks,

http://blogs.guardian.co.uk/books/2008/07/i_can_never_stay_tuned_to_audi.html

Tocmai am terminat de “citit” primul meu audiobook, “Grave Surprise” de Charlaine Harris, o tanti de care nu auzisem pina acum citeva saptamini – dap, atit mi-a luat ca sa parcurg acest audiobook (mare parte in metrou, in cele 10 minute de groaza si mister pe care le petrec dimineata si seara intr-un sens si in altul, restul in pat, adormind cu mari succesuri (sic!) dupa doar citeva minute). Deci pina la un punct, zic, sint de acord cu nenea de mai sus; pe de alta parte, recunosc, cel putin la mine, faptul ca ascultarea cartilor este un acquired taste, cam asa cum este si muzica clasica.

Voi tot actualiza post-ul acesta, cu link-uri catre site-uri unde puteti gasi o sumedenie de audiobooks, unele pe gratis, altele cu bani, cum va place.

Freebies
http://librivox.org/
http://www.gutenberg.org/browse/categories/1
http://literalsystems.org/abooks/index.php
http://www.audiobooksforfree.com/screen_main.asp

Cu taxa
http://www.randomhouse.com/audio/