Am fost la munte. La Moeciu. Sau Moieciu, daca te iei dupa stilpii de inalta tensiune. Desi, la Moeciu, sau Moieciu, cum va place, tensiunea nu e deloc inalta. Doamne, pai nu ar avea de ce. De pe coamele de deal, in valuri de fin batut in curentii de aer, pina la valea intesata de pensiuni si petecute de iarba verde, tensiunile nu-si gasesc locul. Probabil de-aia au si stilpii cu pricina, ma gindesc.
Am ajuns la concluzia, si probabil am mai zis asta, ca am ceva, un magnetism. Pentru jivine. De toate felurile. Hai, ca ma vad eu in felul asta, e una, dar a observat si soacra mea. (Probabil nu am mai spus, sau poate da, ori poate n-a fost atit de evident in text – sint casatorita, de aproape 4 ani. Stiu, si eu ma mir, cu bucurie evident, dar ma mir).
Pai cum asa? Pai foarte bine. Am fost la munte, zic. Ca toate gizele si furnicile si-au trait adevarate epopee pe pielea mea, asta nu e ceva deosebit - asa patesc toti care se aseaza in fin. Ca m-am hirjonit cu dulaii care mi-au iesit in cale, asta iar nu e ceva special: toti iubitorii de animale o fac.
Dar in drum spre casa, linga Tirgoviste, am tras pe dreapta linga un cimp cu fin, cu niste scopuri extrem de precise. Si cind ajung si eu unde era finul mai mare si nu aveau cum sa ma vaza decit rusii din satelit, dau peste doi pisoi. Dormeau si ei in iarba, ii lasase muma-sa ca in iarba, pe pamintul uscat de arsita, era totusi racoare. Ca sa nu mai zicem ca nici un dusman nu avea cum sa-i gaseasca.
Am dat eu peste ei in schimb. I-am lasat acolo, cuminti si cu ochi de copil, ca erau ca doua flori salbatice: s-ar fi ofilit de-i rupeam de acolo. (Plus ca Arizona iar m-ar fi amenintat ca ori el, ori jivinele).
Iar in drum spre Medsana (care, exacta ca intotdeauna, ma anunta ca am 30 de ani si 4 luni), un ciine mi-a zimbit. I-am zimbit si eu. Ne-am vazut amindoi de ale noastre mai departe, fericiti ca lumea este exact asa cum ar trebui sa fie. Cel putin sub bucata noastra de cer.
